Citeam intr-o carte despre cum sa vorbim corect ca pina si cartile de tipul acesta contin greseli, fie ele si de tipar, iar autorul recomanda lectorilor ca, la descoperirea uneia, s-o considere ca pe-o surpriza dintr-un ou de ciocolata.

Uitindu-ma intr-o seara linistita la Chocolat, deodata ma trezesc ca ma ridic in fund, de-a dreptul teatral gestul, intorc capul in stinga si in dreapta, in ideea ca nu-mi cred urechilor, pentru ca ori piesa aia, ori imaginea parintilor mei pe ecran, tinindu-se de mina, zimbindu-mi si facindu-mi cu ochiul pentru o secunda, cam la fel de neasteptata ar fi fost.

Sau cam la fel de intensa ca impresia pe care trebuie s-o fi avut Bretodeaux din Amélie (incepe sa ma deranjeze prescurtarea asta) atunci cind suna telefonul public (truc care apare de altfel de mai multe ori in film) si in cabina gaseste cutia cu comorile sale din copilarie… (sau ceea ce Amélie a considerat a fi asta).

Ei, la mine a fost redescoperirea, intilnirea cu ceva deosebit de familiar in ultimul timp, o Gnossienne, nu stiu a cita, pentru ca nu le deosebesc in continuare (desi uneori cred ca da), dar le recunosc, asa, per total, ceea ce pentru urechiusele si cultura mea nu e chiar din drum.

E fundalul povestii spuse de Vianne lui Anouk, despre parintii ei si despre vinturi si nisipuri.

Vineri noapte am vazut din masina Carul Mare, my old friend. Si tot de-acolo un ursulet din nori, avea un cap mare si nasul foarte clar si i se mai vedeau doua labe. N-am putut sa nu-mi amintesc de Amelie, filmul.

A doua zi am cunoscut o Amelie in virsta de 4 anisori, numita dupa film. Erau mai multi copii mici in zona, iar Amelie i-a cuplat pe Peter (8 luni) si pe Carolina (5 luni).
-Amelie, tu cu cine o sa te mariti?
-Cu nimeni, niciodata.
-De ce spui asta, Amelie?
-Vreau sa ramin mereu cu taticul meu.
Parintii ei au facut ochii mari.

The piano keys are black and white
But they sound like a million colours in your mind

Ca o contemplare… completare la starea de zilele trecute, un ramas bun verii si un play-list intitulat autumn dream. Am intimpinat-o cu piine si sare, must si seminte de floarea-soarelui. Si-am ucis poezia, pina la urmatoarea resuscitare.

Sint intr-un fel de doua sau mai multe feluri, din seria dazed and confused si too old to rock’n'roll, too young to die (daca tot ne-am amintit de curind de asta).

(Aparent daca apas enter, primesc bonus un rind liber. Ce-o mai fi si asta, ca nu voiam sa marchez vreo pauza in gindire sau mai stiu eu ce …)

Aici o sa-mi curat penele. Si-o sa mi le-ascut. Poate-o sa le si ascult.

Am destul de rar obsesii muzicale si foarte rar asociez ceea ce aud cu ceva vizual (nu ma refer la videoclipuri) sau cu stari, in general ma las cucerita de o fraza si-o repet irational. De vreo doua nopti ma fascineaza o asa zisa piesa clasica, primita pe ym cu titlul de Piano relaxing, in director apare ca Piano relaxing music – Classical, in winamp Nora Jones. Nu stiu sa-mi fac play-list-uri, iar faptul ca o melodie se repeta la nesfirsit (setare intimplatoare) ma poate face fericita, daca e piesa cotata cu multe stele la momentul respectiv. O pasiune poate ramine in top, dar poate fi declasata de o alta, noua. Sau pot fi la egalitate si atunci, desi nu e vorba efectiv de o competitie, cistiga una la intimplare, astral.
Asadar pianul asta magic m-a urcat in al saptelea cer si mi-a dat drumul de-acolo lin, ca o pasare care pluteste in cercuri largi sau ca un fulg purtat de-o adiere de vint; nimic nu e brusc, nimic nu e ireversibil, iar peste toate – o lumina calda de inceput de toamna, un galben cu boboci caraghiosi, un sfirsit si un inceput sau poate o continuare, de ce nu o regasire. Deasupra, sus de tot, o bucurie cit o lume, lacrimi siroind in cana de ceai, o castana veche de-o saptamina, amintirea unui lucru inceput bine, doua universuri impletindu-se, incilcindu-se, calcindu-se pe picioare, implinindu-se, intregindu-se.

M-a luat din nou ca din oala, fara preaviz, macar data trecuta era ceva in aer, acum poate se simtea o vaga nemultumire, poate ca diagnosticul e simplu si fara echivoc : instabilitate emotionala; la o adica daca nu ma satisface un singur jurnal, pot oare fi fidela intr-o relatie?

Acordul final e un cirliont rasucit in sus, o acuarela, un topogan (tot cu p), un derdelus, o bifa de verificat, bine. Un mic secret tinut in causul palmelor inchise una peste alta, un miez, un loz cistigator, o gluma, o ironie, o cheie, o dare de seama, o idee, o culoare roz, o nuanta purpurie, de doua ori eu, o gama – la prima miscare neatenta se elibereaza si se arata la lumina.

Vecina de peste drum coase la masina. Ma intrebasem ce e obiectul nou in peisaj, parea dintr-o parte o camera de filmat model vechi. Am inteles cind i-am vazut miinile.

Am gasit total intimplator o melodie care m-a facut sa urlu mut de bucurie; mi-am dat seama ca in grimasa aia am avut un rid foarte adinc (palpabil) pe frunte.

Acum multi ani il ascultam pe Richard Marx cu Hazard si eram nostalgica dupa ceva ce nu se intimplase.

Niciodata toamna nu fu mai frumoasa. Mai devreme sau mai tirziu.

Bonus Track : Noua obsesie este tema din Amelie, nu a lui Yann Tiersen, ci a lui Eric/k Satie – Gnossienne no 1. Foarte multumesc.