Citeam intr-o carte despre cum sa vorbim corect ca pina si cartile de tipul acesta contin greseli, fie ele si de tipar, iar autorul recomanda lectorilor ca, la descoperirea uneia, s-o considere ca pe-o surpriza dintr-un ou de ciocolata.
Uitindu-ma intr-o seara linistita la Chocolat, deodata ma trezesc ca ma ridic in fund, de-a dreptul teatral gestul, intorc capul in stinga si in dreapta, in ideea ca nu-mi cred urechilor, pentru ca ori piesa aia, ori imaginea parintilor mei pe ecran, tinindu-se de mina, zimbindu-mi si facindu-mi cu ochiul pentru o secunda, cam la fel de neasteptata ar fi fost.
Sau cam la fel de intensa ca impresia pe care trebuie s-o fi avut Bretodeaux din Amélie (incepe sa ma deranjeze prescurtarea asta) atunci cind suna telefonul public (truc care apare de altfel de mai multe ori in film) si in cabina gaseste cutia cu comorile sale din copilarie… (sau ceea ce Amélie a considerat a fi asta).
Ei, la mine a fost redescoperirea, intilnirea cu ceva deosebit de familiar in ultimul timp, o Gnossienne, nu stiu a cita, pentru ca nu le deosebesc in continuare (desi uneori cred ca da), dar le recunosc, asa, per total, ceea ce pentru urechiusele si cultura mea nu e chiar din drum.
E fundalul povestii spuse de Vianne lui Anouk, despre parintii ei si despre vinturi si nisipuri.
